Clădirea și contextul său

Tradiția teatrală clujeană se întinde din 1793, de la Societatea Teatrală care juca în sala de bal a casei Rhédei, până la primul teatru de zid al orașului, deschis în 1821 pe fosta Uliță a Lupilor și în funcțiune până în 1906. La începutul secolului XX, creșterea orașului și amploarea vieții sale culturale au transformat ridicarea unui teatru nou într-o necesitate stringentă, iar municipalitatea a comandat proiectul celebrului birou vienez Fellner & Helmer — autorii unor teatre de referință în întreaga Europă, de la Budapesta la Odessa.

Mecanismele scenotehnice de sub și de deasupra scenei sunt cele originale din 1906, manipulate manual, într-o manieră rudimentară, ceea ce îngreunează semnificativ pregătirea spectacolelor complexe cerute astăzi; Sala Euphorion, a doua sală de spectacol de tip studio, este la rândul ei amplasată impropriu la subsol, într-un spațiu conceput inițial ca depozit.Sala mare, deși valoroasă acustic, este afectată de lojile de balcon prea adânci, în care sunetul se pierde — efect amplificat de draperiile din jurul lor. Independent de aceasta, scaunele sunt incomode și uzate după decenii de folosință continuă, iar disconfortul lor se resimte cu atât mai mult la spectacole care se întind pe durate lungi, afectând experiența publicului.

Intervenția

În centrul intervenției se află modernizarea radicală a scenotehnicii, prin care scena existentă își recâștigă locul alături de marile săli de spectacol din lume: capacitatea fosei orchestrei este mărită, scena este reconfigurată cu platforme elevatoare de mari dimensiuni, capabile să susțină cele mai variate configurații și efecte speciale, și primește o scenă turnantă nouă, în timp ce mecanismele din turnul scenei sunt complet reproiectate, cu tehnologie actuală.

Refuncționalizarea clădirii pune în centru relocarea Sălii Euphorion — scoasă din subsolul improvizat și adusă într-o mansardă nou amenajată, cu un lobby generos, garderobă proprie, o scară nouă și un lift dedicat direct de la parter. În jurul acestei mutări se reorganizează întreaga zonă de extindere: depozitele, cabinele artiștilor, sălile de repetiții și grupurile sanitare își găsesc, în fine, spații potrivite, iar compartimentările parazitare care fragmentaseră de-a lungul timpului spațiile istorice ale publicului sunt eliminate.

Sunetul sălii mari se rafinează în două direcții distincte. Pe de o parte, acustica propriu-zisă are de câștigat din înlocuirea integrală a scaunelor — noile piese, realizate după modelul original, dar din materiale superioare din punct de vedere acustic — și din reducerea adâncimii lojilor de balcon, unde draperiile care blocau sunetul sunt înlocuite sau eliminate. Pe de altă parte, gradenele de la balcon sunt refăcute nu pentru sunet, ci pentru privire: spectatorii din rândurile din spate vor avea, în fine, o vizibilitate clară spre scenă.